Insula femeilor

[de Laura Liberale]

(traducerea şi adaptarea în limba română de Raluca Lazarovici Vereş)

Haide, astăzi îţi voi spune o poveste. Chiar dacă e departe vremea când o vei înţelege.

Era odată o femeie care adesea, înainte de a adormi, trăia în mintea ei o anumită scenă.

De fapt o trăise deja, dar fusese diferită, însă ca să adoarmă o derula altcumva, într-un mod care îi făcea inima să bată cu repeziciune.

Scena originală a fost aşa: în salon sunt opt persoane. Afară începe să se facă ziuă. Opt stomacuri astăzi nu iau micul dejun. Doi ochi lăcrimează fără încetare. Patru s-au izolat după paravanul pleoapelor. Doi se agită la telefon cu limba şi picioarele. Doi citesc. Patru se lasă îmbrăţişaţi, cu tot cu mâini, de însoţitori. Doi sunt cei ai femeii care le văd pe toate. O uşă se deschide şi încep să se audă nişte nume: ce sunt numele acestea?, gândeşte femeia. Oricare ar fi, în curând nu vor mai fi aceleaşi. Vor avea o altă rezonanţă după ce vor fi strigate. Şi pentru câtă vreme va continua să răsune ecoul anunţului în urechile celor numiţi? Pentru că asta se va întâmpla. Cât timp va fi dureros auzul propriului nume? Aşa cum intră, femeia şi iese, imediat după ce a înmânat ceea ce trebuia şi merge la locul care i s-a indicat. Iar acolo, unde mai sunt două ca ea, face cum a făcut mereu. Se desfăşoară ca la ea acasă, aranjându-şi cu grijă efectele personale. Apoi îşi pune halatul şi ciorapii şi aşteaptă.

Roşcata are douăzeci şi opt de ani, e vânzătoare şi are doi copii. Le spune numele şi vârsta ca agăţată de o geamandură. Cealaltă are nouăsprezece ani, trăieşte de curând cu cineva şi este coafeză. Ea stă între ele. Roşcata mai plânge puţin. Nu este alternativă. Chiar nu este niciuna, zice. Pentru coafeză era prea devreme.

E rândul ei să spună câteva cuvinte.

Cuvintele. Nu auzi cum ele te trimit la taină? Sigur că nu, nu poţi încă. Eşti doar o copilă. Trăieşti epoca glorioasă a îmbuibării. Toate câte ţi se oferă şi spre câte te avânţi din întâmplare sunt trufandale de forţă şi înţelepciune. Dai nume, spui pe nume, pronunţi nume şi constaţi corespondenţa lor cu obiectele. Savurezi apoi clinchetul minunat al vocii care răsună din preaplin. Cuvintele tale nu sunt braţe înălţate sau cufundate (şi vei descoperi, aşa sper, acea bizară înlocuire a ceea ce e deasupra cu ce e dedesubt, a infimului cu măreţul) în căutarea atingerii inefabilului. Ah, nu mă refer la divinitate. Nu numai. Vreau să spun efortul imens pe care unii nu pot să şi-l stăpânească, de a împinge cuvintele, fie şi numai unul, acolo unde nu se mai deosebesc de ceea ce vor să spună. Este imposibil, supraomenesc, dar câteodată ni se pare că vreun poet reuşeşte cu adevărat, că a ţinut în palmă Piatra de Lună. Ştiai că e o legendă? O gemă făcută de raze de lună închegate, hărăzită să se topească prin însăşi lumina ei. Cineva care să o fi ţinut în palmă fără ca ea să se destrame.

Va trebui să încerci să ţii piept, să nu te sperii de toată acea imensitate pe care cuvintele o lasă în urmă.

Mai bine să tacă, se va gândi mai târziu. Mai bună era tăcerea. Poate că făcuse bine să vorbească cu celelalte două. Ei, ca multe alte dăţi, i s-a deschis pe undeva o fractură care emana nonsens. Ori erau clipe de iluminare, ori otravă în sânge. Nu înţelesese niciodată.

Sunt eu cea care spune asta? Care îşi însoţeşte vocea cu mâinile? Care pleacă ochii, care stă turceşte pe pat şi îşi acoperă genunchii cu halatul? Care încuviinţează din cap, care o întrerupe în timp ce vorbeşte, care o priveşte şi pe cealaltă ca să nu se simtă exclusă? Nu. Eu mă aflu în punctul cel mai adânc din mine. Nu ştiu cum să-l definesc altfel decât antic, respectabil, abisal. Aş fi putut să nu dau de el şi aş fi trăit şi aşa, cum li se întâmplă multora. Aş fi putut să-l găsesc în alt fel, în celălalt mod, opus. Dar aşa s-a întâmplat.

Şi voi l-aţi descoperit acum, dacă nu vi s-a mai întâmplat niciodată înainte. Înţelegeţi? Vorbim între noi fără să zbierăm.

Poate că ar mai trebui să-ţi spun câteceva despre lumea în care trăim.

Aşadar, ia o cutie, iar înăuntru ţine suspendaţi de câte o sforicică un bărbat şi o femeie în miniatură. Apoi imaginează-ţi mai multe cutii, fiecare conţinând omuleţul ei, aflându-se la rândul lor într-o cutie mai încăpătoare, pe care putem să o numim cutia generală.

Unuia dintre aceşti omuleţi îi va plăcea să creadă că sforicica lui e ţinută în degete de cineva mult mai mare decât el, care se află în afara cutiei generale şi care poate să o taie sau să o subţieze. Altul va gândi că sforicica, nu numai că se poate consuma, dar se poate şi rupe, pur şi simplu, din întâmplare.

Unul va fi mulţumit de întinderea corzii, de legănarea ei, de răsucirile pe care aceasta i le permite. Altul va suferi din cauza faptului că e suspendat, se va simţi constrâns, până la a-şi dori să o smulgă el însuşi.

Unul va crede că deasupra lui, în afara cutiei generale, există un spaţiu imens de veşnică fericire care îl aşteaptă, dacă va merita, şi că degetele stăpânului tuturor corzilor se vor deschide ca să îl primească în palmă. Se poate să mai creadă şi că, tot în afara cutiei generale, dar dedesubt, există un spaţiu imens de nefericire şi că degetele se vor încleşta ca să-l strivească. Altul se va hotărî să creadă că, în afara cutiei generale, nu există nimic sau, mai bine zis, că acea cutie generală e totul, adică tot ceea ce poate fi şi că chiar dacă ar mai fi ceva (spre exemplu o dimensiune plină de balonaşe, în loc de cutii), el nu va mai putea descoperi nimic.

Trebuie să ştii şi că fiecare cutie comunică cu celelalte, că atunci când se deschid pe toate laturile, micile fiinţe oscilante pot să-şi vorbească, să se atingă, să se îmbrăţişeze, să-şi agaţe sforicelele, să se lovească, să se certe, să se rănească.

Mai sunt unii care susţin că toate cutiile, cutia generală, spaţiul din afară, degetele deschise sau încleştate, după caz, şi chiar condiţia de a fi o mică fiinţă atârnătoare, sunt numai o creaţie a minţii, o magie în spatele căreia se ascunde adevărata realitate.

Dar să ne apropiem de aceşti omuleţi.

Toţi ar vrea să-şi îndese cutia cât mai bine, dar, aşa cum îţi imaginezi, acest bine variază de la omuleţ la omuleţ. Numai unii reuşesc să se simtă bine cu doar câteva lucruri; foarte puţini au ales să-şi păstreze viaţa cât mai liberă şi, în mod logic, îţi vine să crezi că au făcut asta ca să aibă cât mai mult spaţiu de mişcare. Dar, curios lucru, tocmai ei sunt cei cărora sforile se mişcă cel mai puţin, pentru că şi-au găsit spaţiul într-un singur punct încă şi mai interior faţă de cel al cutiei, un punct care, din convenţie, se spune că se află undeva între inimă şi cap.

Mai trebuie să spun că elementul crucial este, desigur, sfoara sau, mai bine zis, faptul că mai devreme sau mai târziu aceasta se va deşira sau rupe sau va fi tăiată. Ce se întâmplă atunci cu omuleţul? Cade. Şi dacă cade, dispare. Şi cutia lui? Hm, o parte din ce se afla înăuntru se păstrează în cutiile altor omuleţi; altă parte dispare în mod automat odată cu el.

Dar el unde dispare?

Aşa cum ţi-am spus, unii sunt convinşi că vor fi redirecţionaţi pentru totdeauna, sub o altă formă, în acel spaţiu incomensurabil, dincolo de cutia cea mare.

Alţii, că vor fi legaţi de o nouă sfoară, mai mult sau mai puţin rezistentă şi flexibilă (şi într-o cutie mai mult sau mai puţin primitoare), în funcţie de ceea ce au fost înainte ca sfoara anterioară să se rupă sau să fie ruptă.

Alţii cred că a dispărea înseamnă chiar a dispărea. Şi că nimic din ce a fost înainte nu va mai rămâne în altă parte.

De-acum ai înţeles că sfoara e totuna cu omuleţul. Cert este că omuleţul se teme de cădere, iar această frică provoacă o serie de lucruri. De exemplu, omuleţii se îmbulzesc într-o grămadă de corzi sau întind coarda proprie până la limită, până departe, foarte departe de altele, pentru ca apoi să descopere, în diferite moduri, că, prin cădere sau cu căderea, se explică totul, se face lumină, că totul stă în asta.

Etajul al doilea, secţia Day Hospital.

Pentru a ajunge acolo a trebuit să parcurgă unul dintre cele două coridoare ale secţiei de obstetrică. A vrut să treacă pe acolo dinadins, înainte de ecografia de la etajul al treilea, ca să înveţe drumul. Toţi pereţii erau împânziţi de fotografii şi imagini cu nou-născuţi. Mai erau şi scrisori, bilete de mulţumire, desene înrămate. Ştia de ele şi fără să se oprească să le privească. A ţinut drumul drept, la dus şi la întors, cu ceafa rigidă şi maxilarele încleştate. Lângă uşa cabinetului de ecografii erau trei cupluri. A căutat un loc destul de departe de toţi şi a început să se gândească la medicul care urma să-i facă analizele necesare pentru fixarea datei. De la camera de gardă au trimis-o sus cu foaia de trimitere. A dat-o unei asistente, ca doctorul să ştie despre ce era vorba înainte de a o chema înăuntru. Dar nu la asta se gândea ea. Ci la faptul că că doctorul îşi perfecţionase probabil discursul în timp. Că îşi găsise tonul potrivit, cuvintele necesare şi cele opţionale, gesturile, căutătura, pentru ambele cazuri.

Aceleaşi date pentru o dualitate ireconciliabilă din punct de vedere raţional. Viaţă şi moarte.

“Cavitate intrauterină, prezenţă a nr. 1 embrion, bătăi cardiace fetale relevate”, au fost cuvintele. Ea a privit pulsaţiile mute pe monitor şi a înţeles că toată strategia doctorului se rezuma la sonor. Absent în cazul ei.

Acum liftul o va duce jos. Va găsi oare scris cabinet de chiuretaje? Şi totuşi cuvântul e mai onest decât cele mai multe din terminologia medicală. Niciun eufemism. Cumplit şi onest. Dacă ar fi aşa, cabinetul ar trebui să fie însemnat cu foc.

Îi vor spune să se întindă cu picioarele ridicate şi depărtate. Vor trage perdelele sau le vor lăsa aşa, deschise, în baia de soare matinal şi primăvăratic?

Când se trezeşte o aşază cu grijă pe pat. O doare. O durere care îi ajunge până în vârful degetelor de la picioare. Coafeza plânge şi se văicăreşte. O asistentă scundă, între două vârste, îi spune: “Haide, curaj, fetiţo”.

Cuprinsă de greaţă, se gândeşte că veveriţa aceea în halat alb şi albastru trebuie că îşi iubeşte cu adevărat meseria.

Era un medic pe care îl chema Karman. Acum, trebuie să ştii că “karman” e un cuvânt renumit dintr-o limbă străveche. Înseamnă “acţiune”, dar renumele său derivă din faptul că prin el se indică o lege metafizică. Pe scurt şi pe înţeles, potrivit acelei legi, tot ceea ce este înfăptuit, spus, gândit, în timpul vieţii (iar vieţile sunt nenumărate), lasă în urmă reziduuri bune sau rele, un fel de superglue care ţi se lipeşte de spirit şi pe care, fără excepţie, în existenţa următoare (îţi aduci aminte de cutii şi de sfori?) sau una dintre cele următoare (uneori deja în cea prezentă), ţi-e dat să îl consumi, la bine şi la rău, într-o gamă fantezistă de moduri. Partea frumoasă a acestei legi, care o face simpatică tuturor, e faptul că, funcţionând cu o anumită necesitate automatică, nu e nici măcar nevoie să-l deranjăm pe Dumnezeu pentru a o face să meargă.

Un nume cu greutate, nu-i aşa? Aşadar, doctorul Karman a inventat o tehnică (se ştie că uneori numele sunt predestinate) sau, mai bine zis, a împrumutat o tehnică preexistentă, cea a aspirării în vid, şi a adaptat-o propriului domeniu ştiinţific.

Tub în PVC. Extremitate A: racord rotitor cu ataşament tubular. Extremitatea B: racord pentru aspirator. Tubul în polietilen, semirigid, cu vârf rotunjit şi orificiu dublu. Culorile racordului la tub: albastru deschis, bleumarin, verde, roşu, portocaliu, gri, galben.

Se începe procedura de dilatare a colului uterin cu un dilatator Hegar.

Se introduce tubul cu diametrul necesar.

Se aspiră.

Se aspiră.

Se aspiră.

Albastru deschis, bleumarin, verde, roşu, portocaliu, gri, galben.

Se aspiră.

Se aspiră.

Vidul. Încearcă cât pofteşti, dar mintea nu-l cuprinde. Simţi tresărirea în stomac, gândul care coboară precipitat şi care nu răzbeşte. Şi totuşi sunt oameni care au fondat o şcoală de gândire, un curent, pe doctrina Vidului. Vidul ca natură autentică a realităţii. Abis în raţiune. Din nou, inefabilul. Dar de la ce au pornit? De la o simplă şi universală constatare: toate fiinţele umane sunt bolnave de durere, nu scapa una. Boala însă se vindecă, pentru că i se cunoaşte cauza: setea, o sete care nu se termină niciodată şi care te face să te lipeşti de orice ţâşnitoare cu iluzia că o vei putea domoli. Anxietatea vieţii, dorinţa care te dă peste cap fără să reuşească niciodată să-ţi dea definitiv satisfacţie. Se spune că atunci ai nevoie de cele opt medicamente, toate pe cheltuiala şi efortul bolnavului. Unul dintre ele e indicat chiar pentru conduită, iar în atenţionări se menţionează clar: nu face rău, nu ucide.

“Este un şarpe.”

“Uită-te mai bine. Doar pare a fi.”

“O sfoară.”

“Te-ai înşelat.”

“Ai dreptate. Dar nu ştiu, era ceva ciudat cu ea. Mi se întâmplă cu o grămadă de alte lucruri. Câteodată e ca şi cum mi-ar scăpa printre degete, ca şi cum sfoara, care e totuşi sfoară, nu ar mai fi sau nu ar fi numai asta.”

“Cu siguranţă.”

“De ce cu siguranţă?”

“Pentru că nu este.”

“Cum adică nu este.

“Pentru că numeşti sfoară o grămadă de fire. Pentru că sfoara în sine nu există, nu e reală.”

“Şi atunci? Dacă o luăm aşa, şi firele sunt făcute din fibre!”

“Tocmai. Nici firele nu există.”

“Ce vrei să spui? Că putem trage şi trage până unde se poate?”

“A trage nu e cuvântul potrivit.”

“Divizăm, reducem, e mai bine?”

“Da.”

“Fără să ne oprim niciodată? Trebuie să fie ceva ireductibil, nu?”

“Aşa crezi tu.”

“Deci totul depinde de altceva. Totul este divizibil la infinit, nimic nu e definitiv, nimic nu e permanent, totul e relativ. Ce chestie faină!”

“Nu spun că e faină. Spun că o inventăm noi.”

“Ce spui?”

“Realitatea. Cu mintea.”

“Haide, cel puţin aia există!”

“Nu.”

“Nu?”

“Nu.”

“Nu şi gata? Cum adică?”

“Nu, pentru că mintea este ca toate celelalte.”

“Dar aşa elimini totul. Goleşti absolut tot!”

“Ai nimerit.”

“Dar te scoate din minţi! Este insuportabil!”

“Oh, nu. Când ajungi să înţelegi cu adevărat, nu mai e nimic insuportabil.”

Trebuie să fi sunat cam aşa discuţiile acelor persoane. Dacă nu chiar aşa, atunci cumva asemănător.

În timp ce se întorcea acasă de la ginecolog se gândea că mitul îşi face apariţia acolo unde nici nu te aştepţi. Cel puţin şapte zile de reflecţie. În baza legii, trebuia să o invite să facă asta şi să-i expună ceea ce prevede legea, lucruri suficiente pentru ceea ce reprezenta el ca profil profesional. Aşa i-a spus. Şapte zile. Exact cât durează facerea lumii şi contemplarea ei.

Sau distrugerea ei.

Priveşte de la balcon spre grădina şcolii. Vezi fetiţele şi locurile unde se adună laolaltă în bisericuţe? Sunt umbroase, înghesuite, circumscrise de arbori, pereţi, garduri, ridicături de pământ şi pietriş.

Ostroave de femei. Dacă ai şti câte se află în spatele acestei imagini, cum poţi să o priveşti şi să o interpretezi! Poţi să faci din ea istorie, politică, drept, psihologie, mitologie, filosofie, etnologie, sociologie, biologie! Diferenţierea sexuală, separarea genurilor, segregare-marginalizare feminină, gineceuri, haremuri, matriarhate, ginecocraţie, zeiţe, amazoane, sirene, femei-mag, vrăjitoare, bocitoare, preotese, mişcări pentru eliberarea femeii, colective feministe, adunări lesbo, Alteritate, Eternul Feminin, Natura.

Sigur că ai să afli asta într-o zi. Acum, să îi privim, în zbor de vultur, pe băieţii care acolo jos se concentrează asupra unei mingi – doar o mână de fiinţe. Toţi mici şi nedesluşiţi, din depărtare, adunaţi aşa, în lumina strălucitoare a dimineţii târzii.

Două luni. Opt săptămâni. Cincizeci şi opt de zile.

Ceva mai mult de douăzeci de milimetri în lungime şi un gram.

Tehnic: embrion.

Fază precendentă celei fetale şi următoare celei pre-embrionare.

Pentru cine a luat-o în primire la spital, termenul este diferit: material biologic de concepţie.

E clar. Cum altfel să te imunizezi zi de zi, operaţie după operaţie? Cu scutul semantic. Cu echipamentul de protecţie al semnificaţiei.

Cuvântul face lucrul. La început era Cuvântul.

Cuvântul este ceea ce mai rămâne la sfârşit, când dispare totul?

Ar trebui măcar să avem cu toţii curajul să ne aplecăm peste prăpastie fără ajutorul formulelor.

Ea nu vrea cuvinte în care să ambaleze situaţia. A lăsat-o aşa cum este, dezgolită, sub reflector: astăzi îmi ucid copilul de cincizeci şi opt de zile.

Se gândea la femeiuşca de cuc. O vede depunând ouăle în cuibul altei păsări, ca să evite complicaţiile creşterii puilor; o observă pândind momentul potrivit, cu năstureii ochilor aţintiţi, ca să arunce din cuib locuitorii legitimi, nu contează dacă se află deja în afara sau înăuntrul oului, garantând astfel numai progeniturii sale îngrijirile nenorocitei mame-surogat.

Dar ea unde se încadrează? În care ungher disperat al naturii?

Neîntreruptul da al uterului oscilant, da-vibraţie în cercuri concentrice. Da da da da da. Şoapta fiinţei care sporeşte. SUNT SUNT SUNT SUNT. SUNT AICI. Ar fi trebuit să fie de-ajuns? Irefutabilul, luminosul imperativ al fiinţei? Dar nu era de-ajuns. Pentru că fiinţa este imediat ambalată, îmbrobodită în vreau-pot-trebuie, sau legată strâns în nu vreau – nu pot – nu trebuie. Era deci libertatea femeii să nu îi cedeze, era ea libertatea însăşi, abisul care putea să stingă radioasa, absoluta evidenţă.

Iar acum ea ar putea chiar să inventeze că acel fiu era un suflet aflat deja în apropierea eliberării, un suflet care trecea numai prin purgatoriul vintrelor ei. Ar putea să se convingă de faptul că el, într-un fel sau altul, ştia deja totul.

Dintotdeauna, oamenii se agaţă de astfel de gânduri ca să regăsească pacea.

Într-o după-amiază de primăvară, va putea merge la o mănăstire – tocmai ea, care nu mergea niciodată la biserică -, să se aşeze în genunchi în faţa unui călugăr cu barbă şi cataractă care o obligă să vorbească tare pentru că nu aude bine, iar timp de o clipă se va gândi că în locul lui ar fi fost mai potrivită o femeie, care să pună mâinile peste ea, dar pe pântec, care să mijlocească, revelându-i existenţa unei sfinte protectoare a… nu există cuvântul. Ar putea fi pentru situaţia de dinainte: avortandă. Dar pentru situaţia de după? Se gândeşte şi inventează un neologism: avortatoare. O sfântă protectoare a avortatoarelor.

Mai apoi, ar putea să i se declanşeze un sindrom pentru care să caute leacuri, pentru corp şi pentru suflet, să scrie cuvinte întunecate sau vlăguite, sfâşietoare sau tăioase, pentru că, se ştie, scrisul vindecă. Ar putea să se chinuie cu imagini şi cuvinte propagate pe internet:

y o u s h o u l d v i s i t t h i s s i t e b e f o r e m a k i n g a n y d e f i n i t i v e d e c i s i o n şi să se învenineze.

Dar ar putea şi să se împace cu sine. Cu sine şi cu acel copil .

Sigur că va putea.

Aşadar, înainte să adoarmă, femeia aceea trăia în minte o anume scenă: în salon sunt opt persoane. Afară începe să se facă ziuă.

Se uită la ele. Le caută privirile. Sunt îngemănate ca opt ipostaze ale aceleiaşi zeiţe a descumpănirii. Acum au rămas doar ele trei. Iată deci triada, trinitatea în care a fost dizlocată. Ce fir le ţine împreună acolo şi nu altundeva, la acea oră, care e aceea şi numai aceea? Trebuie că le-a auzit numele înainte, dar nu-şi aduce aminte, pentru că ar fi vrut să le reţină doar ochii.

Hai să ne spunem pe nume una alteia, ca să ne umplem de realitate, aici unde am venit să ne golim împreună, în paturi aproape lipite, de parcă am fi surori, amante, prizoniere. Suntem pe punctul de a deveni prietene pentru totdeauna, surori de cruce şi de sânge. De sânge, dumnezeul absent pe care tocmai ni-l vor da înapoi, dumnezeul înălţat, dumnezeul care a abandonat buzele scoicilor. Şi, udate de acest dumnezeu, când ieşim afară de aici vom vrea să uităm una de alta, să uităm numele date şi primite – singurul nostru ritual de confirmare reciprocă. Dar un adio? Datorăm acestor fii nişte cuvinte de rămas bun, dacă nu am făcut-o până acum. A mai rămas puţin timp, nu-i aşa? Iar acolo, afară, ce este? Numai un bulevard care traversează râul spre deal? Putem să găsim un ostrov pentru noi, ei şi cuvinte? Iar dacă vom avem nevoie de mai mult de un minut, ştim că oricum nimeni nu ne poate împiedica să ne întoarcem aici.

Şi mâine.

 

 

Raluca Lazarovici Veres (1978, Romania) ha vissuto per 15 anni a Padova, dove si laurea in 2004 in Lettere e filosofia, corso di laurea in Lingue e lettereature straniere. Prosegue gli studi accademici con Studi europei presso Universiteit van Amsterdam e Studi Internazionali presso Sorbonne-Paris, Master in didattica e progettazione della lingua italiana per stranieri (ITALS II) presso l’Università Ca Foscari di Venezia, e Dottorato di ricerca in Romanistica presso l’Università degli Studi di Torino con una tesi sulla letteratura romena durante la rivoluzione culturale ai tempi del regime nazional-comunista di Ceauşescu. I suoi campi di ricerca e lavoro sono la letteratura romena e universale contemporanea, l’incontro e la mediazione fra culture, l’insegnamento di lingue straniere (italiano, inglese, romeno). Lavora presso Ratio et Revelatio, Associazione culturale, Casa editrice e Centro per studi umanistici e interdisciplinari a Oradea, Romania. Insegna lingua romena a contratto all’Università degli Studi di Trieste, presso la Scuola Superiore per Interpreti e Traduttori.

 

 

La foto di apertura, di Luigi Caricato, riprende il particolare di un’opera di Mateo Hernandez, Bagnante

Lascia un commento